Suntem creatorii propriei realitati… si la un moment dat o realitate este asa cum este dar Dumnezeu este real si El poate schimba realitatea … Vei alege sa creezi impreuna cu El?

Archive for the ‘De VIATA’ Category

La urma urmei totul este intre tine si Dumnezeu …


Oamenii sunt adesea irationali, ilogici si egoisti; oricum, iarta-i …

Daca esti politicos, oamenii te pot acuza ca esti asa pentru ca ai motive egoiste; oricum fii politicos …

Daca ai succes in viata, vei strange in jurul tau cativa prieteni interesati si cativa prieteni adevarati; oricum, fa tot ce poti sa ai succes in viata …

Daca esti cinstit si sincer, s-ar putea ca oamenii sa te insele; oricum fii cinstit si sincer …

Ce construiesti dupa ani si ani de truda, cineva iti poate distruge intr-o clipa; oricum, construieste …

Daca gasesti seninatatea si fericirea, poti starni gelozia celor din jur; oricum, fii fericit …

Binele pe care il faci astazi, oamenii il uita adesea imediat; oricum fa numai fapte bune …

Oricum, da lumii ce ai mai bun in tine, pentru ca, vezi tu, pana la urma, totul e intre tine si Dumnezeu; oricum, niciodata nu a fost intre tine si ei!

Pledoarie pentru Creator / The Case for a Creator


„Prin cunoasterea lucrarii lui Dumnezeu Il vom cunoaste pe El.” (Robert Boyle – parintele chimiei moderne)

Un documentar in care un jurnalist investigheaza dovezile stiintifice care indica despre Dumnezeu. Documentarul este bazat pe cartea „The Case for a Creator” de Lee Strobel. Lee Strobel si-a luat masteratul in drept la Yale si este fostul redactor juridic la „Chicago Tribune”; este cel mai bine vandut autor de carti care exploreaza dovezi in favoarea credintei crestine.

Daca ti-a placut postarea poti lasa o urma a trecerii tale pe aici printr-un „like”, un vot, un comentariu. De asemeni poti impartasi si altora despre lucrurile noi aflate.

O poveste din zbor …


10.000 de metri … Bing-bang, bing-bang – iată sunetul pe care-l aștept.
Avion
Viața mea se rezumă la așteptarea unui sunet idiot. Îmi petrec viața la 10.000 de metri și trebuie să înghit toate prostiile pasagerilor. Obligația mea profesională este ca să accept totul, cu zâmbetul pe buze. La zborul trecut am avut o pereche de gemeni care au plâns non-stop, timp de 7 ore. Sunt convinsă că au adormit imediat după aterizare și, în următoarele două zile, nu se vor trezi decât ca să mănânce.
Bing-bang, bing-bang, sunetul se repetă enervant. Trebuie să mă duc la 23B să văd ce vrea. Dumnezeule, nici măcar nu am decolat bine și sunt chemată. E clar, voi avea o zi grea. Gândurile îmi zboară în așteptarea semnalului de la pilot, că decolarea s-a încheiat. Acum sunt supărată, problemele au început să apară odată cu vizita mamei mele la spital, pentru controlul anual. Îmi aduc aminte cum o luam de mână și… bing-bang, bing-bang. Astăzi sunetul ăsta o să mă omoare, 23B nu are pic de răbdare.
Mă uit la colega mea, care-mi face semn că pot să plec. Pilotul a terminat decolarea și a dat semnalul. Mă ridic, îmi aranjez fusta și cu mâna dreaptă îmi netezesc o cută impercetibilă a gulerului. Cu zâmbetul profesional pe figură, dau perdeluța la o parte și pășesc la clasa întâi. Ochii scanează rapid persoanele de aici. Unul, doi, trei oameni de afaceri, care-și scot laptopurile, un bărbat între două vârste ce se pregătește să citească o carte și o familie cu doi copii. Mama copiilor îmi zâmbește sincer. Primesc cu multă bucurie zâmbetul ei și o întreb dacă dorește ceva. Îmi răspunde că nu. Până acum stăm bine, la clasa întâi n-o să fie probleme. Mai sunt și câteva locuri libere.
Îmi continui drumul pe culoar și mă îndrept grăbită spre 23B. Cum o zăresc, îmi dau seama că este exact persoana care aduce necazurile. Tânără, înfumurată, crede că le știe pe toate și că i se cuvine orice. În mintea ei, toți oamenii de pe Pământ s-au născut și trăiesc numai ca să-i facă ei pe plac. Din păcate, eu chiar va trebui s-o mulțumesc.
– Vreau să mă mutați de pe acest loc spune ea cu un glas pițigăiat.
Respir adânc si o întreb zâmbind:
– De ce doamnă? Care este problema?
– Nu vezi că m-ați așezat lângă un negru? Crezi că pot suporta asta, tot zborul?
Uuupss! Problemă rasială, îmi spun în mintea mea. Arunc o privire către ceilalți pasageri și văd că toate privirile sunt ațintite asupra mea. Toți așteaptă răspunsul meu.
Mi-e greu să spun ceva, mă uit la bărbătul de culoare de lângă ea și-l văd cum se uită șocat la mine, fără să îndrăznească să spună ceva. Hainele îngrijite și privirea inteligentă trădează un intelectual ce pare a merge la o conferință.
– Voi căuta să văd ce pot face, doamnă, îi răspund femeii, zâmbind.
Mă duc până în spatele avionului. Este aşa cum am bănuit. La “economic” toate locurile sunt ocupate. Știam asta, dar trebuia să mă conving. Simt în ceafă privirile a zeci de oameni. Toți sunt curioși să vadă cum se va dezamorsa situația aceasta tensionată. Ajung din nou la 23B.
– Stimată doamnă, după cum am bănuit, avionul este plin… și fac o pauză, în care o privesc și o văd cum stă gata să explodeze de revoltă și de scârbă … singurele locuri libere sunt la clasa întâi. Va trebui să am acceptul căpitanului, pentru a putea muta o persoană la clasa întâi.
Dintr-o dată, o văd cum ia o față victorioasă și întâmpină toate privirile dezaprobatoare, cu un aer de superioritate.
Toți pasagerii mă privesc supărați. Toți se așteptau de la mine să o pun la punct, pe această femeie. Nu pot să stau să le explic că nu am voie să mă cert cu pasagerii și că nu aş fi făcut decât să pornesc o ceartă inutilă.
Ajung la căpitan și-l întreb dacă pot muta o persoană de la “economic”, la “business”, din motive rasiale.
Căpitanul îmi spune să procedez cum cred eu de cuviință, ca să rezolv situația. Cuvintele lui “am încredere în tine, știu că te vei descurca minunat” mi-au adus un zâmbet pe buze. Deja mă simt mai bine și acum pot gestiona orice situație dificilă.
Cu acordul căpitanului, mă întorc la femeia isterică. Acum zâmbesc din toată inima și încep să vorbesc:
– Stimată doamnă, căpitanul a fost de acord. Nimeni nu este obligat să stea lângă o persoană dezagreabilă.
Un murmur de nemulțumire s-a auzit în tot avionul. Femeia jubila. Negrul tăcea. Am lăsat murmurul să se stingă și, exact când femeia începea să-și strângă lucrurile, am continuat:
– Domnule… aţi fi aşa de amabil să mă urmaţi la clasa I? În numele întregii noastre companii, pilotul vă cere scuze pentru faptul că aţi fost pus în situaţia de a avea lângă dumneavoastră o persoană atât de neplăcută.
Dintr-o dată, am fost luată prin surprindere de zeci de aplauze și țipete de bucurie din întregul avion. Toată lumea se bucura alături de negrul, căruia îi zărisem lacrimi în ochi.
întâmplare adevărată, petrecută pe data de 14 octombrie 1998
Ulterior, compania aeriană le-a transmis următorul mesaj, angajaților săi:
“Este posibil ca oamenii să uite ceea ce le-ai spus.
Este posibil ca oamenii să uite ce ai făcut pentru ei.
Însă nu vor uita niciodată felul în care i-ai făcut să se simtă.”

Legatura dintre emotii si sanatatea fizica


Legătura dintre minte şi corp este un subiect sensibil, motiv pentru care mulţi cercetători nu îndrăznesc să studieze acest aspect. În ciuda numărului redus de cercetări, acest subiect a adus mai multe revelaţii interesante de-a lungul istoriei. De secole, doctorii au recunoscut existenţa efectului placebo, în care iluzia tratamentului (folosind pastile fără ingrediente active) aduce beneficii medicale concrete. Mai recent, studii medicale publicate în jurnale prestigioase au arătat că persoanele care experimentează adesea emoţii pozitive trăiesc mai mult, mai sănătos, suferă mai puţine atacuri de cord şi sunt afectaţi mai rar de răceli.

Motivul pentru care acest lucru are loc începe să fie explicat treptat. Pentru a înţelege mai bine motivul pentru care acest efect există, este nevoie de un experiment care identifică metode specifice şi măsurabile prin care emoţiile afectează biologia unui individ. De curând, Barbara Fredrickson şi Bethany Kok de la Universitatea din Carolina de Nord au efectuat un astfel de experiment, publicând rezultatele în jurnalul Psychological Science.

Dr. Fredrickson şi dr. Kok şi-au concentrat atenţia asupra nervului vag, unul dintre cei 12 nervi cranieni.

Nervul vag

Nervul vag începe din creier şi ajunge, prin numeroase ramuri, la numeroase organe abdominale şi toracice, printre care şi inima. Printre sarcinile acestui nerv se numără cea de a trimite semnale care comunică inimii să-şi reducă ritmul în momentele de calm şi siguranţă.

Eficienţa cu care funcţionează nervul vag poate fi măsurată prin monitorizarea ritmului cardiac al unei persoane pe măsură ce inspiră şi expiră. O funcţionare sănătoasă a nervului vag este reflectată de creştere subtilă a ritmului cardiac atunci când o persoană inspiră şi de o descreştere subtilă atunci când expiră. Diferenţa între cele două reprezintă un indice al „tonului vagal”, iar valoarea acestui indice prezintă o legătură cu starea de sănătate. Spre exemplu, valorile scăzute ale acestui indice sunt corelate cu inflamaţiile şi atacurile de cord.

Ce i-a interesat în mod deosebit pe dr. Fredrickson şi dr. Kok a fost un studiu recent ce a consemnat un element nou despre indicele tonului vagal: faptul că persoane cu un indice ridicat au o capacitate sporită, în comparaţie cu persoanele cu un indice scăzut, să oprească sentimentele negative înainte ca acestea să devină excesive. De asemenea, persoanele cu un indice ridicat prezintă mai multe emoţii pozitive în general. Acest lucru ar putea constitui legătura mult-căutată dintre bunăstarea emoţională şi sănătatea fizică. Cei doi cercetători au descoperit, de asemenea, că valorile tonului vagal în rândul persoanelor cu emoţii pozitive tind să crească de-a lungul timpului. Din acest motiv, cercetătorii s-au întrebat dacă emoţiile pozitive şi tonul vagal se stimulează reciproc, într-o spirală pozitivă. De aceea, oamenii de ştiinţă au efectuat un studiu pe 65 dintre angajaţii universităţii pentru a afla.

Cercetătorii au măsurat tonul vagal al tuturor voluntarilor la începutul experimentului şi la încheierea sa, nouă săptămâni mai târziu. Între timp, voluntarii au fost rugaţi să acceseze în fiecare seară un website conceput pentru acest experiment, unde li se cerea să dea o notă celor mai puternice experienţe emoţionale prin care au trecut în acea zi. Cei doi cercetători le-au cerut voluntarilor să ia în calcul nouă emoţii pozitive, printre care speranţă, bucurie şi dragoste şi unsprezece emoţii negative, printre care furia, plictiseala şi dezgustul. Voluntarilor li se cerea să noteze, pe o scară cu 5 puncte, dacă au simţit vreuna dintre emoţii şi, dacă da, cât de puternic. Un punct însemna „deloc”, iar cinci puncte „extrem de puternic”. De asemenea, jumătate dintre participanţi au fost selectaţi aleatoriu pentru a participa la o serie de workshopuri conduse de un psihoterapeut, unde învăţau o tehnică de meditaţie ce dorea să transpună fiecare participant într-o stare de bunăvoinţă faţă de propria persoană şi către cei din jur. Acest grup a fost încurajat să mediteze zilnic şi să raporteze timpul petrecut în acest scop.

Dr. Fredrickson şi dr. Kok au descoperit că tonul vagal a crescut în mod semnificativ în rândul persoanelor care au meditat. În schimb, în rândul celor care nu au meditat, nivelul tonului vagal nu s-a modificat. Dintre meditatori, cei care au început experimentul cu un scor ridicat al tonului vagal au înregistrat cele mai mari creşteri ale emoţiilor pozitive. În schimb, cei care au început şedinţele de meditaţie cu un scor scăzut nu au înregistrat vreo creştere.

Per total, rezultatele studiului sugerează că un ton vagal ridicat face mai uşor de generat emoţiile pozitive, iar acestea, la rândul lor, duc la creşterea indicelui tonului vagal. Cu alte cuvinte, este vorba despre un „cerc virtuos”. Această descoperire reprezintă o veste bună pentru cei cu emoţii pozitive, dar una proastă pentru cei cu multe emoţii negative, căci sugerează că cei ce au cea mai mare nevoie de o îmbunătăţire psihosomatică sunt cei incapabili de a obţine una. Un nou experiment efectuat de dr. Kok sugerează, totuşi, că persoanele cu emoţii negative nu ar trebui să abandoneze eforturile. O metodă mai simplă decât meditaţia, anume reflectarea în fiecare seară la conexiunile sociale realizate în timpul zilei, pare să ducă la o îmbunătăţire a tonului vagal în rândul acestora. Astfel, această metodă ar putea permite chiar şi celor „supărăcioşi” să obţină o stare mentală mai bună, moment în care vor putea apela la tehnica mai puternică – meditaţia.

Este neclar dacă mecanismul descoperit de doctorii Fredrickson şi Kok reprezintă explicaţia pentru efectul placebo; cel puţin parţial, ar putea fi o explicaţie, pentru că o parte a efectului placebo pare să rezulte din sentimentul pozitiv generat de faptul că afecţiunea este tratată.

Doctorii din antichitate au lansat dictonul „o minte sănătoasă într-un corp sănătos”. Cercetarea celor doi doctori pare să confirme că proverbul este adevărat, însă sugerează că o zicală mai bună ar fi „o minte sănătoasă pentru un corp sănătos”.

Sursa: http://www.descopera.ro/dnews/10410627-dupa-mii-de-ani-de-cautari-a-fost-descoperita-veriga-lipsa-dintre-gandirea-pozitiva-si-sanatatea-corpului-uman

Dragoste de soparla


Soparla

 

Pentru a-si renova casa, un japonez a facut o spartura intr-un perete. Casele japoneze au in mod normal un spatiu gol intre peretii din lemn.

Cu surprindere a constatat ca acolo se afla o soparla blocata din cauza unui cui batut din afara, intr-unul din picioarele sale.

I-a fost mila cind a vazut aceasta, dar in acelasi timp a fost si curios, dindu-si seama ca cuiul a fost batut cu cativa ani in urma, cand a fost construita casa. Soparla a supravietuit in aceasta pozitie atat de mult timp!
Ce se intamplase…!?!

Intr-un perete despartitor inchis de mai multi ani, fara a se misca. Pare imposibil de crezut. Atunci, se intreba, cum de aceasta soparla supravietuise atat de mult, fara sa se miste, odata ce piciorul sau a fost tintuit!?

Si-a oprit munca pentru a observa soparla, pentru a vedea ce face si cum se hraneste. Ceva mai tarziu, nestiind de unde, a aparut o alta soparla, cu o insecta in gura.

Ah! Asta l-a uimit si l-a atins profund.

Soparla prinsa in cui, a fost hranita ani de zile de catre alta soparla…

Imaginati-va! A facut acest lucru continuu, pentru o atat de lunga perioada de timp, fara a renunta la speranta pentru partenerul sau.

 

Imaginati-va ca o creatura mica poate face cu usurinta ceea ce o creatura binecuvantata cu o minte stralucita, poate face cu greutate…

Sa ne gandim … am putea face asta pentru cineva – un partener, parinti, frati, prieteni?

 

Cu avansul tehnologic din aceasta era a comunicatiilor, accesul nostru la informatie devine tot mai rapid. Ce se intampla insa cu distanta dintre fiintele umane?

Sa continuam sa fim alaturi de cei dragi in loc sa-i abandonam! Poate o modalitate ar putea fi sa renuntam sa fim atat de  ocupati atunci cand au nevoie de noi.

Este posibil sa avem intreaga lume la picioarele noastre … dar noi am putea fi intreaga lume pentru ei…

 

Daca ti-a placut aceasta poveste o poti impartasi si altora  si  poti deasemenea sa lasi si aici o urma placuta a trecerii tale printr-un vot la articol sau chiar sa impartasesti un gand, o emotie sau orice altceva din tot ce ESTI TU ACUM AICI.

 

Sursa:

http://filedelumina.ro/2012/12/05/soparla-japonezului/

http://www.banaterra.eu/romana/files/images/natura/fauna/reptile/soparla_de_camp.jpg

Halloween – o sărbătoare păgână de iniţiere a copiilor în practici oculte


 

După ce a cucerit Apusul, Halloween-ul îşi continuă “marşul triumfal” şi către ţările Răsăritului creştin, având ca principal aliat… statul. Da, statul laic, preocupat tot mai mult de modul în care ar putea interzice cu totul manifestările creştine în spaţiul public – lucru reuşit deja în unele state unde nu este permisă afirmarea credinţei în Hristos în perimetrul şcolilor –, este cel ce promovează astăzi prin mass-media şi prin mai toate sistemele de învăţământ sărbătoarea păgână Halloween. Să înţelegem de aici că denumirea de stat laic este doar o formulă cosmetizată a noţiunii de “stăpânire păgână”?

 

Halloween-ul a devenit un fel de sărbătoare oficială a multora dintre grădiniţele, şcolile şi liceele din România. Si în sate uitate de lume, în care oamenii abia au cu ce se îmbrăca, copiilor li s-a cerut de către dascălii lor să se prezinte la şcoală în seara de 31 octombrie spre 1 noiembrie cu echipamentul adecvat sărbătorii Halloween, adică cu costume de spiriduşi, fantome sau chiar diavoli. Unii părinţi s-au scandalizat şi au refuzat să dea curs „invitaţiei”, dar alţii, poate mai familiarizaţi cu duhurile ce bântuie prin televizor, s-au supus cu docilitate. Dacă aşa e la modă acum… Şi o mai cere şi şcoala! Dar oare câţi dintre guvernanţii, profesorii sau părinţii care au urmat directiva venită probabil foarte de sus ştiu sau conştientizează ce este Halloween-ul?
Unii susţin că este vorba doar de o mare afacere, căci în seara de Halloween în S.U.A. se cheltuiesc anual în jur de 7 miliarde de dolari, fiind cea mai bine „vândută” sărbătoare după Crăciun. Nu negăm importanţa factorului de câştig material, pentru că, dacă stăm să ne gândim puţin, în tot ceea ce înseamnă industrie a pornografiei, prostituţiei şi drogurilor câştigurile sunt imense.

Mai important este însă aspectul duhovnicesc al chestiunii. Halloween-ul este noaptea în care aparent totul este îngăduit: invocarea morţilor şi a duhurilor rele, vrăjitoria, necromanţia, divinaţia – vechea şi mai noua practică a prezicerii viitorului plecând de la anumite semne –, magia, sacrificiul ritualic şi multe alte practici, denumite într-un cuvânt păgâne, pe care creştinii nu şi-au îngăduit să le imite nici măcar în joacă, fiind extrem de conştienţi de simbolismul lor – în fond, de potenţialul demonic al acestora –, practici de invocare în diferite „locuri” şi „prilejuri” a unor prezenţe demonice şi de intrare în comuniune cu ele.
Să vedem însă care sunt implicaţiile acestei sărbători, denumite, pe bună dreptate, a fricii, a întunericului şi a morţii! Halloween-ul este o sărbătoare păgână în care celţii celebrau trecerea în noul an. Ei credeau că la originea vieţii se află moartea, motiv pentru care la mare cinste se afla zeul Samhain, zeul şi stăpânul morţii. Şi cum pentru celţi nu existau decât două anotimpuri, vara şi iarna, începutul întunericului, al morţii şi decadenţei coincidea cu începutul sezonului friguros, mai exact cu data de 1 noiembrie. Astfel, în seara de 31 octombrie spre 1 noiembrie, celţii sărbătoreau Noul An, o sărbătoare închinată de fapt Zeului Morţii, Samhain. Cu acest prilej, druizii – preoţii cultului celtic – îi instruiau pe oameni să-şi stingă focurile care le alimentau vetrele, focuri care pentru antici în general aveau o funcţie nu numai practică, dar şi profund simbolică. În acelaşi timp însă, era aprins pe un deal un mare foc care trebuia să primească ofrandele aduse zeului morţii – nu numai roade ale pământului, dar şi sacrificii de animale şi chiar oameni. Celţii credeau că, mulţumit de ofrande, zeul permitea morţilor să se întoarcă la căminele lor – credinţă care stă de fapt la baza escapadelor nocturne în costume care imită fantomele, vrăjitoarele, spiriduşii sau demonii, pentru că prin acest act de imitare a spiritelor cei vii încercau să intre în contact şi în comuniune cu cei morţi.
Halloween-ul are aşadar la bază practici oculte prin care se încerca intrarea în comuniune cu sufletele morţilor şi cu demonii, în urma unui ritual în care erau sacrificaţi oameni în cinstea zeului morţii. Şi, în ciuda unei aparenţe de farsă, joacă şi distracţie cu care se îmbracă Halloween-ul în modernitate, există mărturii care atestă faptul că practica sacrificiului uman este încă folosită în vremurile noastre, chiar dacă bine ascunsă de indiscreţiile publicităţii.

Chiar şi aparent inocentul joc de-a „ne daţi ori nu ne daţi”, atât de familiar în cultura americană, în care copii întreabă gazda „Farsă sau dulciuri?”, îşi are originea în ritualul celţilor care credeau că sufletele morţilor astfel eliberate de Samhain sufereau de o mare foame şi umblau cerşind pe la casele lor. Iar gazdele care ar fi refuzat să potolească foamea celor ce-i imitau pe morţi cerşind mâncare ar fi trezit furia zeului morţii, care i-ar fi supus unor farse sau blesteme. În acest fel, părinţii, dar mai ales copiii zilelor noastre sunt angrenaţi într-un scenariu simbolic tulburător, întrucât în credinţa celţilor cei ce se costumau deveneau slujitori ai zeului morţii, aşa încât o insultă adusă lor reprezenta o insultă adusă zeului.
Oare cum ar putea un creştin conştient de credinţa lui şi, deci, de ceea ce se întâmplă în lume, să rămână indiferent faţă de o sărbătoare precum Halloween-ul, care nu numai că-i învaţă pe copii că vrăjitoria, magia şi alte practici oculte sunt cel puţin neutre, sugerându-se astfel că practicarea lor ar fi lipsită de consecinţe, dar, mai mult decât atât, îi integrează într-un scenariu simbolic în care cei mici devin slujitori ai diavolului?

 

Oare nu tocmai în momentul în care astfel de lucruri ne sunt prezentate de o întreagă industrie mass-media – care în ultimele zeci de ani a împânzit imaginarul oamenilor cu simboluri oculte şi macabre îmbrăcate în haina divertismentului – ar trebui să ne sporim atenţia, întrebându-ne dacă nu cumva tocmai acest spirit de glumă reprezintă o farsă sub a cărei mască se ascund lucruri foarte serioase?
De altfel, o trăsătură fundamentală a epocii noastre este tocmai încercarea de a seduce şi a pune stăpânire pe sufletele copiilor, de a le jupui inocenţa şi de a le batjocori, în cele din urmă, trupurile.

 

Pentru a-i transforma pe copii în agenţi ai consumului, s-au dezvoltat cele mai sofisticate strategii de marketing şi publicitate:

– pentru a le întina mintea, în şcoli sunt introduse cursuri obligatorii de educaţie sexuală care invită la desfrâu şi legitimează homosexualitatea;

– pentru a le poseda sufletele, copiii sunt transformaţi, iată, în principalii actori ai unei scenete macabre, repetată la nesfârşit şi sub diferite forme de o întreagă industrie a publicităţii şi filmului.
Oare vom începe să sărbătorim şi Halloween-ul cu aceeaşi inconştienţă cu care am sărbătorit – şi încă o facem – ziua de 1 Mai, declarată şi impusă de ideologia comunistă ca zi internaţională a muncitorilor? Deşi îmbrăcată cu haina ideologiei comuniste, 1 Mai muncitoresc are în chip simbolic aceeaşi origine. Pentru că dacă Halloween-ul nu reprezintă altceva decât o sărbătoare păgână care urmăreşte în principal coruperea copiilor noştri şi iniţierea în misterele vrăjitoriei, Ziua Internaţională a Muncii era – şi oare câţi ştiu aceasta? – o prelungire a Nopţii Valpurgiei (noaptea de 30 Aprilie spre 1 Mai), marele sabat demonic anual în care participanţii, păgâni de odinioară, intrau în comuniune cu dracii. Care alta putea fi sărbătoarea comunismului antihristic decât celebrarea biruinţei diavolului?
Diferenţa dintre cele două sărbători sau regimuri este aceea că 1 Mai s-a impus cu ameninţarea, cu teroarea şi cu arma, iar Halloween se impune astăzi ca mijloc de divertisment. Una defineşte strategiile poliţieneşti ale dictaturii, iar cealaltă mijloacele de corupere ale statului magic. Amândouă însă îl celebrează şi îl ridică în slăvi pe stăpânitorul lumii acesteia, la care se închină ideologiile atee ale modernităţii.
Noi, românii, vrând să o ducem mai bine, am tot făcut compromisul de a ne alinia directivelor europene şi duhului lumii, care ne propune bunăstarea şi fericirea. Am liberalizat avortul, pornografia, desfrânarea, homosexualitatea şi multe altele. Rezultatul îl vedem…

Acum ni se cere să ne educăm copii într-un duh păgân. Vom face şi acest pas? Credem cumva că de la stăpânitorul întunericului ne va veni lumina? De la cel ce dezbină vom primi dragostea? De la cel cunoscut dintru început ca ucigător de oameni vom primi fericirea şi viaţa? Frica, depresiile şi bolile psihice pun tot mai mult stăpânire pe omul apusean şi se răspândesc cu o viteză tot mai mare şi în spaţiul societăţii noastre. Aceasta este urmarea firească a supunerii oamenilor către spiritele desfrânării, vrăjitoriilor,  puterii şi  banilor.
Pe de altă parte, cei ce călătoresc pe calea cea strâmtă către Impărăţia lui Dumnezeu, deşi nu le lipsesc durerea şi necazurile, se luminează şi se veselesc de împărtăşirea din harul Duhului Dumnezeului adevărat. Aceştia au înţeles că cea mai mare comoară pe care nu ne-o poate lua nimeni e însăşi dreapta credinţă prin care putem să ne împărtăşim cu Hristos, piatra cea din capul unghiului. Deşi nu sunt mulţi, pe rugăciunile unora ca aceştia se sprijină lumea în care trăim. Ce bine ar fi dacă am înţelege tot mai mulţi acest lucru! Căci, precum în poveste, după ce rătăcim în lumea întreagă pentru a găsi adevărul şi fericirea, întorcându-ne osteniţi, Îl aflăm în satul nostru cel parcă uitat de lume, în ograda noastră, în inima noastră, pe Hristos cel răstignit

(http://foaienationala.ro/halloween-srbtoare-pgn-de-iniiere-copiilor-practici-oculte.html#more-9616)

Plantele sunt vii


Plantele sunt vii

Minunile d-nei Marioara Godeanu

„Toate structurile vii si nevii sunt patrunse de spiritul lui Dumnezeu”

Plante care lesina de frica

Copaci care tipa cand mor

Nucul care transmite arii de opera

Piramida care purifica apa

 


Doamna Marioara Godeanu este un distins biolog. Eminent cercetator si profesor, are studii si realizari de valoare internationala, recunoscute si premiate de mari foruri stiintifice ale lumii: un dulap plin cu titluri, diplome si medalii. Cu toate astea, prin natura descoperirilor sale, doamna Godeanu pare mai degraba o mare maestra a alchimiei, o magiciana care a izbutit sa fabrice in retorte minuni: o piramida construita dupa proportia piramidei lui Keops, in care apa se purifica de la sine si vegetatia creste mai repede ca in exterior, un film (rasplatit cu multe premii internationale) in care a demonstrat ca natura poseda un sistem perfectionat de transmitere si receptare de informatii (plantele vorbesc intre ele, au sentimente si trairi afective, rad de bucurie si plang de durere, asemenea oamenilor). Dar cea mai mare descoperire a doamnei Godeanu este realitatea de dincolo de granitele stiintei, o realitate pe care tot mai multi savanti ai mileniului o recunosc: prezenta Creatorului Unic in toate formele de manifestare ale materiei din Univers.

Alarma in lumea plantelor


Nu trageti in flori

– Doamna Marioara Godeanu, cei care va cunosc spun ca faceti miracole. De pilda: ca va puneti mainile deasupra unor pietre si ele incep sa emita o energie vizibila pe ecranul computerului…
– Nu e nici un miracol. Pietrele sunt si ele structuri vii. Sunt supuse acelorasi legalitati ca si organismele vii si pot acumula informatie. Reteaua cristalina este vie. Cristalul este viu, el poate acumula si transmite informatie. Prin gandire si concentrare poate fi influentata incarcatura energetica a structurii cristaline pe care o au pietrele.
– Dar dialogul dvs. cu plantele cum a inceput? Ce v-a facut sa credeti ca plantele sunt fiinte vii?
– Povestea a inceput in 1975, la o sesiune de experimente care priveau testele de toxicitate efectuate asupra plantelor. Atunci am observat cu surprindere ca plantele-martor, care se aflau la o oarecare distanta de plantele supuse experimentului, mureau in numar mai mare decat cele care erau otravite efectiv. La inceput, am crezut ca studentii si laborantii nu sunt atenti cand folosesc substantele. Dar imediat dupa aceea mi-am dat seama ca planta-martor, cea care asista la „executia” suratei ei, primea un semnal de la „condamnata la moarte” si suferea la fel de mult ca si ea, ba poate chiar mai mult. Atunci mi-am spus: acesta este obiectivul biologiei viitorului, transmiterea informatiei intre structurile vii, respectiv – comunicarea intre plante. Am reluat imediat experimentele in conditii speciale (sa nu fie nici un factor care sa perturbe desfasurarea lor) si, mergand din aproape in aproape, am ajuns pana la folosirea metodei de captare a imaginii in infrarosu. Concluzia a fost clara: plantele comunica intre ele printr-un sistem energo-informational, adica isi transmit una alteia informatiile prin emisie si captare de energie.
– Ce contin aceste mesaje in cazul experimentelor dvs.?
– Planta care urmeaza sa fie agresata (sa i se aplice substanta toxica ucigasa) da un semnal inainte sa inceapa agresiunea impotriva ei. Pe imaginea in infrarosu apare un halou care se intensifica inainte de momentul inceperii agresiunii. Dar foarte important este faptul ca si plantei-martor, aflata la distanta sau separata prin polistiren, i se intampla acelasi lucru, ca si cum si ea ar fi agresata. Haloul, aura energetica respectiva, aparea in zonele periproximale (dincolo de marginea frunzei). Bineinteles, s-au facut experimente la diferite temperaturi, in camere special climatizate, ca sa nu se modifice parametrii, si am constatat ca, intr-adevar, aceste plante isi transmit intre ele mesaje. Ba si mai mult, literatura de specialitate afirma ca atunci cand un daunator intra intr-o padure (taietori de lemne, de pilda), padurea este deja informata de aparitia sa. In conditiile tehnologiilor moderne, aceste afirmatii sunt lesne de dovedit, prin conectarea senzorilor la un computer. Strigatele padurii se vad pe ecran.
– Ati realizat doua filme care au facut inconjurul lumii, intorcandu-se acasa incarcate de premii: „Dincolo de tacerea plantelor” si „Sensibilitatea plantelor”. Cum ati izbutit sa le duceti la bun sfarsit, avand in vedere ca le-ati realizat la inceputul deceniului trecut? V-a trebuit mult curaj…
– Intr-adevar, primul a fost realizat in 81, iar al doilea a fost aprobat in august 82, chiar dupa scandalul cu Miscarea Transcendentala. Eu nu faceam parte din grupul transcendentalilor, dar am lucrat cu profesorul Manzatu, cu profesorul Milcu, am lucrat cu foarte multi dintre cei care au intrat in aceasta poveste ciudata. Chiar si noi ne-am mirat cand C.C.-ul ne-a aprobat filmul. Credeam ca vom fi facuti praf cu el cu tot. „Sensibilitatea plantelor” era mai mult decat o bomba, mult mai mult decat avusesem noi curajul sa spunem pana atunci. Chiar ni s-a dat voie sa-l trimitem in Brazilia, la un festival de film stiintific, de unde s-a intors cu Marele Premiu. In privinta primului film („Dincolo de tacerea plantelor”), Televiziunea Romana l-a vandut cam in 15 tari. Pe post, a intrat insa foarte greu, fiind difuzat pe fragmente, la Teleenciclopedia. Si pentru ca numele autorilor era scris foarte mic, lumea a zis: „Ce film american grozav au dat despre plante!”. Pe noi ne-a umflat si rasul, dar si plansul, pentru ca filmul era al nostru.

Un calau demascat

– Cum ati lucrat, efectiv, la realizarea acestor filme?
– Lucram in echipa, in dupa-amiezile si noptile de dupa program, dar eram toti tineri si entuziasti, iar faptul ca faceam totul pe ascuns marea miza. Filmam si experimentam in acelasi timp in laboratorul de fonoaudiologie (se faceau teste cu copiii care aveau deficiente auditive, pentru a li se face proteze foarte moderne la vremea aceea), cu ajutorul unei echipe de la Studioul „Alexandru Sahia”, cu regizorul Mircea Popescu, pentru care am deosebita stima si consideratie. Am lucrat cu un aparat vechi, din timpul razboiului, dar daca ar mai fi fost inca o camera de luat vederi, care sa inregistreze intamplarile din laborator, cred ca ar fi iesit inca un film extraordinar (cu substrat stiintific, bineinteles). De exemplu, la un moment dat a trebuit sa schimbam operatorul, pentru ca ii cam placea sa bea si din cauza asta se modifica semnalul plantelor. Apoi, muscatul unei rosii (rosia e si ea un organism viu) a dat un semnal fantastic. Inainte de inceperea filmarilor, ne-am testat toti, ca sa vedem la care din noi plantele dau alarma cea mai mare. Ei bine, semnalul cel mai mare (aura care aparea pe ecran) aparea la mine, pentru ca eu eram programata sa tai plantele, sa le stresez, sa le provoc suferinta si dureri. Detectasera din tot grupul cine urma sa fie „tortionarul” si lucrul acesta se vede pe film. Dar apogeul acestor relatii ciudate s-a petrecut intr-una din zile, cand ne-am dat seama ca ceva nu este in regula, fiindca semnalele plantelor erau disperate, si pana sa ne dam seama, deasupra mea a explodat un bec de iod. Am realizat atunci ca anticipasera accidentul (receptionasera inainte semnalul defectiunii tehnice – incalzirea becului). Am avut noroc ca nu mi-a luat parul foc. Dupa cateva zile, am descoperit chiar cioburi de sticla in pielea capului, dar am fost asa de incantati de faptul ca plantele sesizasera intamplarea, incat nu ne-am mai controlat sa vedem daca am patit ceva. Nu stiu daca mai exista filmul nostru, originalul se pare ca a fost forfecat pentru nu stiu ce festivitate de partid.
– Nu mai lipsesc decat vorbele, pentru ca plantele sa fie oameni…
– Sa stiti ca am realizat si sistemul acustic. Unul dintre cei mai buni electronisti pe care i-a avut Romania (a fost silit sa emigreze in Canada) a realizat un aparat de transformare a semnalelor din domeniul ultra-acustic, in domeniul obisnuit de frecventa. Apoi, am introdus metoda grafica de inregistrare pe potentiometre si cea de captare in infrarosu. Cand am inceput sa descifram, sa traducem semnalele respective, ne-am trezit ca aveam semnale diverse, mergand chiar pana la cele psihice, de natura sentimentala, deci psihoempatie. O modificare energetica tradusa acustic arata cum plantele tipa, plang, canta, se bucura, ba si mai mult, reactia lor la diferiti stimuli: agresiune, auditii muzicale, stari de emotie, patologie umana (semnalele respective au fost date in film). Pe de alta parte, pot sa va spun ca experimentand pe ficus sau pe opuntia (limba-soacrei), plantele pe care le vedeti aici, in laborator, prindeam postul de radio cel mai apropiat. Dar una dintre experientele cele mai interesante a fost facuta la Peris, unde Elena Cernei, cunoscuta interpreta de opera, avea un nuc imens, foarte batran. Punand senzorii pe frunzele lui, am prins emisiunea de muzica a lui Iosif Sava, vocea lui foarte clara. Deci, nucul nu numai ca primea informatia si o retransmitea, dar avea si capacitatea de a selecta frecventa pe care primea semnalul. Atunci ne-am amintit ceea ce ne povesteau bunicii nostri: ca in timpul razboiului, taranii ascultau radioul cu galene, lipind firele de un cartof. Deci cartoful, fiind un organism viu, era sursa de obtinere a informatiei. Toate experimentele acestea ne-au determinat la un moment dat sa introducem un program de cercetare, dar n-am reusit, deoarece se facea apel la metode care intersectau domenii interzise la vremea aceea.

Florile melomane

– Deci, plantele mai mari functioneaza ca si niste antene? Primesc si transmit semnale?
– Da. Si pasul urmator a fost sa vedem daca nu cumva si propriile noastre organisme interactioneaza cu plantele, sa vedem daca nu cumva aceste fenomene sunt valabile pentru toate structurile vii.Si atunci, am continuat experimentele incepute cu doamna Elena Cernei, privind influenta empatica a gandului asupra plantelor. Mai intai, ea canta ariile ei preferate din Carmen sau Trubadurul, si asta le impresiona foarte tare pe plante (acul cromografului inregistra un semnal al plantelor emis la auzul vocii ei). Dupa aceea, dadeam foaia inapoi si pornea inca o data acul cromografului, in vreme ce d-na Cernei canta aceleasi arii de opera, dar doar in gand. Ei bine, semnalele obtinute erau similare. Plantele citeau gandurile! Imi amintesc ca la realizarea filmului „Sensibilitatea plantelor” s-a petrecut o alta intamplare ciudata. La cantecul Mariei Tanase, Cine iubeste si lasa (interzis de regia muzicala, fiind considerat mistic), plantele reactionau cu o sensibilitate acuta, mai ales la incantatia „Cine iubeste si lasa/ Dumnezeu sa-i dea pedeapsa”; aproape ca simteai durerea in reactia lor. Dupa demonstratiile cu Elena Cernei, am cunoscut-o si pe Gabriela Cegolea, si ea cantareata de opera (a facut experimente extraordinare privind sunetul). Incet, incet, in jurul nostru s-au strans foarte multi specialisti si au inceput sa apara fundamentari ale celor descoperite de noi. In 1987, am luat premiul revistei „Flacara” pentru „atestarea fenomenului de comunicare la plante”, desi la acea data ni se interzisese, deja, cercetarea in acest domeniu. In 81, comunicarea plantelor era un subiect periculos chiar si de gandit, pentru ca se implica ideea informatiei pe care o furnizeaza in general materia, pana la nivelul transmiterii de la distanta a informatiei – e vorba, deci, despre hipnoza, telepatie, biostructura. Sigur ca lucrurile acestea existau in literatura de specialitate din lume, dar accesul la ea a fost foarte dificil pentru noi. Interesant a fost sa constatam, atunci cand am putut folosi si noi acele surse de informatie, ca desi noi modificasem conditiile de experimentare in comparatie cu occidentalii, ajunsesem mai aproape de metodologia care sa evidentieze asemenea fenomene.

Un singur tipar in tot Universul: spiritul divin

– Glumind putin, credeti ca ar trebui sa mergem la concert cu ghiveciul de flori melomane sub brat?
– Nici chiar asa, dar daca am alege pentru auditiile noastre de-acasa o muzica lipsita de agresivitate, clasica in special, acest lucru le-ar prinde foarte bine, si plantelor noastre din apartament. Imaginati-va ca vedeti in infrarosu cum „infloreste” aura, ca vedeti fluidul acela stralucitor care apare in jurul ei cand planta se bucura de muzica pe care i-o oferiti, ba chiar si de semnalul dat prin gand. De fapt, ar trebui sa incepem prin a fi buni cu toate fiintele din jurul nostru, chiar daca nu vorbesc acelasi limbaj cu noi.
– Ce-ati simtit dupa primele experimente, cand ati descoperit ca si lumea plantelor este vie, ca vorbeste si simte la fel ca si noi?
– Am inteles ca traim intr-o lume unde nu suntem singuri si unde nu putem face orice. A fost o imensa bucurie, dar si inceputul unui sentiment al responsabilitatii, pentru ca descoperi ca poti influenta extrem de mult ceea ce este in jurul tau si invers, actiunea tuturor fiintelor vii din aceasta lume poate avea influenta asupra vietii tale. Pentru mine, a fost si confirmarea ideii de unitate in diversitate a lumii vii, a descoperirii prezentei in toate a spiritului, a energiei care anima orice structura vie sau chiar nevie (aparent doar!) din lumea care ne inconjoara, confirmarea identitatii modelelor la nivel micro si macro-cosmic.
– Mi se pare mie sau vorbiti despre Dumnezeu? – In privinta aceasta, exista o disputa foarte aprinsa… Noi, toti, am fost crescuti in ideea de evolutionism si consideram ca Universul porneste de la simplu la complex, dupa care, probabil, exista un colaps si reincepe un alt ciclu. Sunt o multime de teorii in acest sens. As vrea sa spun, totusi, ca elementele sistemului evolutionist merg din punct de vedere logic pana la nivelul de maimuta. Dar de la maimuta la om, acest hiatus care apare, aceasta ruptura de veriga, lipsa de dovezi, ne face sa ne intrebam cum a aparut, totusi, omul, in forma lui cu ratiune? Pornind de aici, lovindu-ne tot timpul de intrebari si raspunsuri, s-a pus problema existentei campului fundamental, a faptului ca toate structurile vii si nevii au un model informational, adica sunt patrunse de spiritul lui Dumnezeu. Dumnezeu e in toate. Eu sunt convinsa de existenta sa. E mai putin relevant pentru dvs. daca va spun asta. Important este ca, intr-adevar, exista acel cineva care iti programeaza de la inceput viata. De aici apare ideea de determinism, de aici apare ideea ca intamplarile nu sunt simple intamplari.

Piramida de la Pitesti

„E bine ca omul sa traiasca acolo unde a baut prima apa”
– O alta realizare”miraculoasa” care va apartine este si piramida de la Pitesti, construita in epoca Ceausescu. Cum ati izbutit sa obtineti acordul autoritatilor comuniste, in legatura cu o idee atat de noua si de „bizara”?
– Nu-mi explic nici acum, dupa atatia ani. Stiu numai ca ministrul Florescu Mihai, care era la Consiliul National de Stiinta si Tehnologie, a vazut modelul facut de mine in miniatura (pe care il foloseam pentru studiul efectului de piramida) si m-a intrebat daca nu cumva am proiectul si pentru o piramida mai mare. M-am mirat si eu cand am zis: „Sigur ca da” si, desi nu ma pricepeam la constructii, piramida a aparut. Am fost ajutata de doi ingineri arhitecti, care au realizat planurile la scara 1:10 fata de piramida lui Keops, respectand toti parametrii piramidei din Egipt. Cu toate ca ulterior ni s-au pus multe piedici, am fost mirata sa constat ca am fost sprijinita in acea perioada de o serie de personalitati din domeniul politic, oameni foarte pasionati in intimitatea lor de asemenea domenii de cunoastere. Cert este ca piramida a fost terminata cu bine in 1985. Mai dificil a fost atunci cand Elena Ceausescu s-a oferit sa o viziteze, dar toata lumea m-a ajutat ca piramida sa nu fie vizitata. Cuplul prezidential a trecut numai pe deasupra, cu elicopterul, dar de sus se vedea ca o instalatie obisnuita. Oficial, ea a fost construita ca statie-pilot de urmarire a actiunii unor organisme (alge, bacterii) asupra apelor uzate, pentru purificarea lor. S-au facut si multe studii privind fenomenele de cristalizare, de polimerizare a rasinilor, studii de germinare rapida, de accelerare a proceselor de crestere. Dar adevarata noastra batalie cu instalatia de la Pitesti a fost pentru a demonstra efectul de forma (al piramidei) asupra apei. In piramida, apa se energizeaza si ajunge sa fie o apa primara, cum sunt apele plate, necontaminate. Pe masura ce se adauga in molecula de apa cate o particula – ca e de metal, ca e de nemetal sau saruri – i se schimba informatia initiala si incepe o deformare a ei, care duce la o deformare a actiunii sale. Apa este, si ea, purtatoare de informatie. Aceasta este de altfel una din temele noastre de cercetare, si chiar am mers la brevetare cu cateva proiecte.
– Cine avea acces in piramida de la Pitesti si in ce conditii se lucra acolo?

 

– Intrarea era permisa numai sub semnatura ministrului si a mea. De ce? Pentru a nu vulgariza sau pentru a nu aduce informatii eronate in mediatizarea acestui proiect. In toata aceasta activitate, un mare ajutor am primit din partea colectivului de acolo, fara de care n-as fi putut reusi. Din cauza fenomenelor speciale care se petrec in interiorul piramidei (metoda de scanare pe un computer, realizata de doi colegi ingineri, arata ca dincolo de imaginea fotografica a piramidei se mai vad si alte imagini, care se datoreaza existentei unui alt tip de informatii), timpul maxim de lucru acolo este de doua ore pe zi.
– Care a fost ecoul in strainatate al realizarii acestei constructii?
– Toata lumea a fost frapata si se intreba cum am reusit noi s-o construim. A fost o surpriza pentru Vest faptul ca noi am reusit sa ridicam la Pitesti o replica a piramidei lui Keops, la scara 1:10 si, drept urmare, la Geneva, in 1992, am luat medalia de argint; tot in acelasi an, la Budapesta, ni s-a dat medalia de aur pentru activitatea in ecologie, iar in 93 am luat Marele Premiu la Salonul International de Inventica de la Nrnberg, Germania, unde iarasi a fost o surpriza pentru cele 64 de tari prezente acolo, ca grupul acela de romani a luat Marele Premiu. Dar, intre timp, noi realizasem inca o instalatie similara, cu ajutorul unitatii militare auto-moto 02210 din Bucuresti, asa ca si aceasta realizare a fost rasplatita prin Marele Premiu de la Nrnberg si prin cele doua medalii de aur primite. A urmat Bruxelles, unde am luat Medalia de aur la Salonul de Inventica si Premiul special al Organizatiei Mondiale pentru Proprietatea Intelectuala, prilej cu care juriul a tinut sa precizeze ca tarile din Vest au gresit netinand cont pana acum de potentialul uman al Romaniei.
– Cu atatea succese internationale, cum se face ca n-ati ramas peste hotare, in atatea calatorii pe care le-ati facut? Ce v-a tinut aici?
– In primul rand, pana in 89 n-am avut voie sa ies din tara, decat in tarile foste socialiste. Functiona, probabil, un sistem de garantie. Am pierdut, astfel, doua burse, una oferita de Suedia, in programul international de energie, si o bursa in Germania. In octombrie 1989, am fost pentru prima data in China, lucru care pentru mine a fost extraordinar, vreau sa va spun ca pentru cercetarea chineza am un deosebit respect. Dupa aceea, in 90, am fost invitata in Grecia si asa a inceput, intr-un fel, iesirea mea in lume, dar ideea de a ramane in alta tara nu m-a tentat niciodata. Poate e si varsta; dar nu stiam cum sa „tropai” sa ajung mai repede acasa. Si nici sotul meu, care a avut o bursa Humboldt de un an de zile in Germania si care are o educatie si o mentalitate in stil nemtesc (Stoica Godeanu, cercetator principal I, director la Institutul de Ecologie Aplicata Bucuresti), nu si-a dorit aceasta aventura. Si eu, si el, suntem mai putin aventurieri in viata si mai mult in stiinta, aici, da, suntem chiar foarte aventurieri. Si pe urma, stiti cum spunea Coanda: „E bine ca omul sa traiasca acolo de unde a baut prima apa!” (e vorba de memoria apei, un alt subiect care m-a pasionat si despre care am putea purta o discutie separata). Dimpotriva, la expozitiile si saloanele de inventica la care am fost, am simtit chiar o nuanta de nationalism care nu imi e caracteristica, in sensul ca simteam nevoia sa demonstrez ce facem noi aici si ca nu-mi e rusine ca sunt romanca. Nivelul potentialului creator in Romania este destul de ridicat, si eu sunt foarte multumita de studentii pe care ii am. Se ridica o generatie in care am foarte mare incredere. Sunt sigura ca nivelul cercetarii romanesti va fi sustinut de acesti tineri. Sigur ca nu sunt toti geniali, dar cei buni sunt in numar suficient de mare, ca eu sa fiu optimista.
Corina Pavel

 

Sursa: http://www.formula-as.ro/2004/613/diverse-13/minunile-d-nei-marioara-godeanu-4977

Nor de etichete